Un mare corp de dovezi în psihologia socială susține conceptul că puterea situațională triumfă asupra puterii individuale în anumite contexte date. Mă refer la aceste dovezi în mai multe capitole. Cu toate acestea, majoritatea psihologilor au fost insensiibil la sursele mai profunde de putere care sunt inerente politicii, matricei economice, religioase, istorice şi culturale care defineşte situaţiile şile dă existenţă legitimă sau nelegitimă. O înțelegere deplină a dinamicii comportamentului uman cere să recunoaştem măsura şi limitele puterii personale, ale puterii situaționale și ale puterii sistemice.
Schimbarea sau prevenirea comportamentului nedorit al indivizilor sau grupurilor necesită o înțelegere a punctelor forte, virtuților și vulnerabilităților ce ei le aduc într-o situaţie dată. Apoi, trebuie să recunoaștem mai pe deplin complexul de forțe situaționale care sunt operative în anumite situații comportamentale.
Modificarea lor sau învățarea unor procedee care duc la evitare poate avea un impact mai mare asupra reducerii reacțiilor individuale nedorite decât acțiunile de remediere direcționate doar la schimbarea oamenilor atunci când situația dată se ivește.
Reflectând asupra motivelor pentru care mi-am petrecut o mare parte din profesia mea studiind psihologia răului – a violenței, a anonimatului, a agresiunii, a vandalismului, torturii și terorismului — trebuie să iau în considerare și forța situațională ce m-a format și care acționează asupra mea. Crescând în sărăcie în South Bronx, Orașul New York, ghetoul a modelat o mare parte din perspectiva mea asupra vieții și asupra priorităților mele. Viața în ghetou urban înseamnă supraviețuire prin dezvoltarea utilă de strategii „street-smart”. Asta înseamnă să descoperi cine are puterea care poate să fie folosită împotriva ta sau pentru a te ajuta, pe cine să eviți și cu cine ar trebui să te asociezi. Înseamnă descifrarea unor indicii situaționale subtile pentru când să pariezi ”tot ce ai pe masă” și când să te retragi ”de la masă”, creând obligații reciproce și determinând ce este nevoie pentru a face tranziția de la executant la lider de grup.
În acele zile, înainte ca heroina și cocaina să ajungă în Bronx, viața în ghetou era despre oameni fără bunuri, despre copii a căror resursă cea mai prețioasă în absența jucăriilor și a tehnologiilor a fost alți copii cu care să se joace. Unii dintre acești copii au devenit victime sau autori ai violenței; unii copii considerați de mine ”liniștiți” au ajuns să facă niște lucruri îngrozitoare. Uneori cauza acestor fenomene era evidentă. De exemplu, luați în considerare tatăl lui Donny, care l-a pedepsit pentru orice faptă greșită percepută dezbrăcându-l și făcându-l să îngenuncheze pe boabe de orez în cadă. Acest „părinte ca torționar” era în alte contexte sociale fermecător, mai ales în preajma doamnelor. Ca un tânăr adolescent, Donny, zdrobit de acel cumul de umilințe, a ajuns în închisoare. Un alt copil și-a înlăturat frustrările jupuind pisicile de vii. Ca parte a procesului de inițiere în găști de cartier, toți a trebuit să furăm, să luptăm împotriva altor copii, să comitem fapte îndrăznețe și intimidăm fetele ori copiii evrei ce mergeau la sinagogă. Nimic din toate acestea nu a fost vreodată considerat rău sau malefic; era simpla supunere în fața liderului de grup și conformarea normelor din gașcă.
Pentru noi, copiii, puterea sistemică rezidă în oamenii de serviciu care te certau când te vedeau pe holul școlii și proprietarii fără inimă care ar putea să alunge întregi familii determinând autoritățile să le arunce bunurile pe stradă pentru neplata chiriei.
Dar cel mai rău inamic al nostru era poliția, care se arunca asupra noastră în timp ce jucam stickball pe străzi (cu o coadă de mătură și o minge de cauciuc Spalding). Fără să ne ofere vreo explicație, ne confiscau bâtele și ne obligau să nu mai jucăm pe stradă.
Deoarece nu era nici un loc de joacă la mai puțin de o milă distanță în orice direcție, străzile erau tot ce aveam și nu puneam în pericol pe absolut nimeni. Îmi amintesc de o perioadă în care am ascuns ”bâtele” când poliția s-a apropiat, dar polițiștii m-au forțat verbal să spun unde le-am ascuns.
Când am refuzat, un polițist a spus că mă va aresta și în timp ce mă împingea în mașina lui capul meu s-a izbit de ușă. După aceea, niciodată n-am mai avut încredere în adulți cu uniformă, până la proba contrarie.
Cu o astfel de creștere, totul în absența oricărei supravegheri parentale — pentru că în acele vremuri copiii și părinții nu se amestecau niciodată pe străzi – este evident de unde mi-a venit curiozitatea față de natura umană, mai ales aspectul său mai întunecat. Astfel, Efectul Lucifer a incubat în mine de mulți ani, de la zilele mele cu nisipul din gheto până la pregătirea mea formală în știința psihologiei și m-a determinat să pun întrebări mari și să le răspund cu dovezi empirice.
Privește o clipă această imagine remarcabilă. Acum închide ochii și absoarbe mesajul ei.
Din imaginea lui Maurits Cornelis Escher reies trei adevăruri psihologice. În primul rând, lumea este plin atât de bine cât și de rău – a fost, este, va fi întotdeauna. În al doilea rând, bariera dintre bine și rău este permeabilă și nebuloasă. Și în al treilea rând, este posibil ca îngerii să devină diavoli și, poate mai greu de conceput, ca dracii să devină îngeri.
Ne temem de rău, dar suntem fascinați de el. Creăm mituri despre conspiraţii malefice şi ajungem să le credem suficient pentru a mobiliza forţe împotriva lor. Respingem „întunericul” ca fiind diferit și periculos pentru că este necunoscut, totuși suntem încântați de contemplarea excesului sexual și încălcărilor codurilor morale de către cei care nu sunt ”cuminți” ca noi.
Ce face comportamentul uman să funcționeze? Ce determină gândirea umană și acțiunea? Ce îi face pe unii dintre noi să ducă o viață morală, dreaptă, în timp ce alții par să alunece ușor în imoralitate și crimă? Este natura umană bazată pe presupunerea că determinanții interiori ne ghidează în sus pe căile bune sau pe cele rele? Oare acordăm o atenție insuficientă determinanților externi ai gândurilor, sentimentelor și acțiunilor noastre? În ce măsură suntem creaturi ale circumstanței, ale momentului, ale gloatei? Și oare există ceva macabru ce a făcut cineva vreodată ce tu nu ai putea fi convins să repeți în aceeași manieră?
Majoritatea dintre noi ne ascundem în spatele părtinirilor egocentrice care generează iluzia că suntem speciali. Aceste scuturi de protecție autoservitoare ne permit să credem că fiecare dintre noi este peste medie la orice test de integritate.
Cât de bine te cunoști cu adevărat? Îți știi punctele forte și punctele slabe? Cunoașterea ta de sine provine din revizuirea comportamentului tău în situații familiare sau din a fi expus la total noi setări în care vechile tale obiceiuri sunt contestate?
În aceeași ordine de idei, cât de bine cunoști cu adevărat oamenii cu care interacționezi zilnic: familia ta, prieteni, colegi de muncă și partenerul de viață? Un principiu al acestei cărți este că majoritatea dintre noi ne cunoaștem numai din experiențele noastre limitate în situații familiare care implică reguli, legi, politici și presiuni care ne constrâng.
Mergem la școală, la serviciu, în vacanță, la petreceri; ne plătim facturile și taxele, zi după zi, an după an. Dar ce se întâmplă când suntem expuși la contexte total noi și nefamiliare în care obiceiurile noastre nu sunt suficiente? Începi o nouă slujbă, mergi la prima ta întâlnire din aplicații online, te alături unei fraternități, ești arestat, te înrolezi în armată, te alături unui cult sau devii voluntar pentru un experiment. Vechiul ”tu” ar putea să nu funcționeze așa cum era de așteptat atunci când regulile de bază se schimbă.
RĂUL: FIX ȘI PERMANENT ÎN INTERIORUL NOSTRU SAU MALEABIL ȘI RELATIV AFLAT ÎN EXTERIOR?
Ideea că o prăpastie de netrecut îi separă pe oamenii buni de cei răi este o sursă de confort din cel puțin două motive. În primul rând, creează o logică binară, în care Răul este ”esenţializat”, vidat. Majoritatea dintre noi percepem Răul ca o entitate, o calitate care este inerentă unor oameni și nu altora. Semințele rele în cele din urmă produc fructe otrăvite pe măsură ce destinele lor se desfășoară. Definim răul arătând spre tiranii cu adevărat răi din epoca noastră, precum Hitler, Stalin, Pol Pot, Idi Amin, Saddam Hussein și alți lideri politici care au orchestrat crime în masă. De asemenea, trebuie să recunoaștem că există fapte rele mai obișnuite, mai mici cum sunt ale traficanților de droguri, violatorilor, traficanților de carne vie, autorilor de înșelătorii frauduloase asupra persoanelor în vârstă și celor a căror agresiune distruge bunăstarea copiilor noștri.
Susținerea unei dihotomii Bine-Rău eliberează oamenii buni de responsabilitate. Sunt eliberați chiar și de a considera posibilul lor rol în crearea, susținerea, perpetuarea sau acordarea condițiilor care contribuie la delincvență, crimă, vandalism, tachinări, agresiune, viol, tortură, teroare și violență.
Ei ar spune:
„Este calea lumii și nu prea se poate face mare lucru pentru a o schimba, cu siguranță nu de către mine.”
După cum se zvonește că Albert Einstein ar fi spus:
”Lumea este un loc periculos, nu din cauza celor care fac răul, ci din cauza celor care privesc de pe margine și nu iau atitudine.”
Asta ne va duce la o concluzie nu tocmai ușor de digerat; viața este pictată în milioane de tonuri de gri, nicidecum în alb sau negru.
O concepție alternativă tratează răul în termeni incrementaliști, răul fiind ceva de care suntem cu toții capabili, în funcție de circumstanțe. Oameni pot avea oricând un anumit atribut (să spunem inteligență, mândrie, onestitate sau răutate) într-o măsură mai mare sau mai mică. Firea noastră poate fi schimbată, fie către partea bună sau rea a naturii umane. Viziunea incrementalistă presupune o dobândire de calităţi prin experienţă sau practică concentrată, sau prin intermediul unei intervenții externe, cum ar fi oferta unei oportunități speciale. Pe scurt, putem învăța să devenim buni sau răi, indiferent de moștenirea noastră genetică, personalitatea sau legământul de familie.
Ce condiții ar putea contribui la crearea anumitor reacții? Ce circumstanțe ar putea fi implicate în generarea comportamentului? Cum a fost situația din perspectiva protagonistului? Sociologii se întreabă: în ce măsură pot fi urmărite acțiunile unui individ astfel încât să ducă la factori din afara lui, la variabile situaționale și de mediu, procese unice pentru un anumit cadru?
IMAGINI ÎNGROZITOARE CU ABUZURI LA ÎNCHISOAREA ABU GHRAIB
Motivația din spatele acestei cărți a fost nevoia de a înțelege mai bine cum și de ce au avut loc abuzurile fizice și psihologice comise asupra prizonierilor de către poliția militară americană la închisoarea Abu Ghraib din Irak. În timp ce dovezile fotografice ale acestor abuzuri au explodat în întreaga lume în Mai 2004, am văzut cu toții pentru prima dată în istoria înregistrată imagini vii ale unor tineri americani bărbați și femei, implicați în forme inimaginabile de tortură împotriva civililor pe care trebuiau să-i păzească. Chinuitorii și cei chinuiți au fost surprinși într-o afișare extinsă de documente digitale explicite pe care soldații înșiși o făcuseră în timpul violentei escapade.
De ce au creat dovezi fotografice ale unor astfel de acte ilegale, care dacă s-ar fi găsit i-ar fi pus cu siguranță în necazuri? În aceste „fotografii cu trofee”, cum ar fi afișări mândre ale vânătorilor de animale mari cu fiarele pe care le-au ucis, am văzut bărbați și femei zâmbitori toți în energia abuzului unor ”oameni-animal trofeu”.
Imaginile sunt cu lovituri de pumni, palme și de picioare; sărind pe picioarele lor; aranjarea cu forța a prizonierilor goi, cu glugă pe cap în formă de grămezi și piramide; forțând prizonierii goi să poarte lenjerie de femei deasupra capetelor lor; forțând prizonierii bărbați să se masturbeze sau să simuleze felația în timp ce erau fotografiați sau filmați cu femeile soldat fiind martore la scenă zâmbind sau încurajând umilirea; agățarea prizonierilor de grinzile celulei pentru o perioadă lungă de timp; plimbarea prizonierilor prin închisoare cu o lesă legată de gât; folosirea câinilor de atac fără botniță pentru a-i speria pe prizonieri.
Am fost profund mâhnit la vederea unei asemenea suferințe, a unor asemenea manifestări de aroganță, de o asemenea indiferență față de umilința care i se aduce prizonierilor neputincioși. De asemenea, am fost uimit să aflu că unul dintre agresori, o femeie soldat care tocmai împlinise 21 de ani, a descris abuzul drept „simplă distracție și jocuri.”
Sursă: The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil / Philip Zimbardo